CRACIUNUL sau NASTEREA DOMNULUI
Crăciunul sau Naşterea Domnului (naşterea lui Iisus Hristos[1] / Isus Hristos / Isus Cristos) este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moş Crăciun”.
Alţi cercetători (între care Aron şi Ovid Densusianu,[2] Al. Rosetti,[necesită citare] Al. Graur[necesită citare] ş.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deşi s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepţie ariană (care socoteşte că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaşte (şi nu cunoaşte nici acum) asemenea subtilităţi teologice. În reacţie la această ambiguitate, elitele bisericeşti au înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină), aşa cum se constată în Evanghelia învăţătoare din 1642 şi în Cazania lui Varlaam din 1643, pe baza aceluiaşi termen deci cu care şi celelalte limbi neolatine (romanice) - şi nu numai - au derivat numele sărbătorii (Noël[3], Natal[4], Natale[5], Navidad[6], Nativity[7]).
Alexandru Ciorănescu şi Wagner consideră latinescul creātiōnem, dar cu sensul de "copil" Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus” <references/[DER] Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966>
Alte etimoane latine care au fost propuse de lingvişti, fără a fi convins un număr suficient de specialişti, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) şi Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Naşterea lui Hristos. Termenul apare cu diverse semnificaţii sau ca nume propriu în mai multe limbi care au fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa veche şi rusa modernă). [8]
Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători păgâne a slavilor vestici şi anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creştinismul de la slavi).
Sorin Paliga sustine Crăciun este un cuvânt de origine Daco-Tracă [9] legat de sărbătorile focului cu ocazia solstitiului de iarnă. Precum si in albaneza kercu "bucată de lemn", in Italiană Ceppo (Craciun dar si creanga/cracă) tot asa si in romana Craciun ar insemna Crengută/crăcuţă. Aceasta posibilitate lingvistică este sustinută şi de obiceiul Roman de a pune crenguţe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstitiului de iarnă si a festivităţilor Sol Invictus [10]
Istoria sărbătorii Craciunului
Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. [11] (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” [12]). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie. [13]
În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii[14]. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane[15].
Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.[13]
Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne[16].
Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni[17]. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară[18]. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos[13].
Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”[19]. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) [20].
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum)[21]. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte! [22].
Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie[23].
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).
Originea Craciunului la Romani
Cuvântul Crăciun nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbă-toare cu acest nume, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu porunceşte o astfel de sărbătoare. În Noul Testament nu există nici o lege care să oblige la ţinerea unor sărbători religioase cu date sau anotimpuri fixe.
Crăciunul e celebrarea zilei de naştere a Domnului Isus Hristos. Dar nici ziua de naştere a Mântuitorului nu a fost poruncit să fie păzită. Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare nu a existat de la începutul creştinismului: Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători.
După ce creştinismul a fost acceptat de imperiul roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului.
Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a seco-lului patru… Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie.
Cum s-a ajuns totuşi la această dată de 25 decembrie?Sărbătorile Saturnalia erau, la un moment dat, cele mai de seamă sărbători la Romani… Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. "În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare." Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat) (Catolică sau Ortodoxă - depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos.
Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui, mitraismul. Această sărbătoare de iarnă a fost numită "Naşterea" - "Naşterea Soarelui". (În această perioadă a iernii, soarele atinge punctul său cel mai de jos în emisfera sudică (australă) şi apoi începe mişcarea sa treptată către nord - asemenea unei ridicări. Acest fenomen a fost numit naşterea soarelui şi era sărbătorit în această perioadă.)
Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau "creştiniza-te", este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul "bazilicii apostolilor", i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. Nu au reuşit însă să abolească această închinare păgână şi au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit. Ba chiar au început să construiască clădirile de cult (spre deosebire de cea de mai sus) în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit.
Închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea cu faţa spre răsărit sunt neplăcute lui Dumnezeu - De.4:19; 2Împ.23:5, 11; Ez.8:13-16.
Preotul D. B scrie: Precizăm că aşa numitul cult al Soarelui nu a fost adus în tara roma-neasca de coloniştii romani, ci el este autohton. Era cea dintâi credinţă a strămoşilor Geto-dacilor, aşa cum am arătat. S-a afirmat că între ciclul sărbătorilor de iarnă romane, mai cu seamă Saturnalele, Calendele şi Dies natalis Solis Invinct, cercetătorii cred a stabili legături indiscutabile. În realitate, lucrurile stau invers. Mai întâi este vorba de o oarecare coincidenţă a zilei de naştere a lui Isus Hristos (FALS: nu se cunoaşte o dată a naşterii lui Hristos - apoi să nu uităm că în decembrie, nici în Israel nu mai stau păstorii noaptea cu oile pe câmp (Lu.2:8), cât despre a naşte în grajd iarna… este frig! n.m.), cu perioada sărbătorilor de iarnă ale lumii vechi. Prima dată ziua lui Saturn a fost stabilită ca o zi de sărbătoare la 17 decembrie în anul 217 î.Hr. După aceea, pe parcurs, s-a mărit treptat numărul zilelor, până ce s-a ajuns la 7 zile, între 17 şi 23 decembrie. Împăratul Aurelian (270-275), adept al cultului Soarelui - Mithra, în anul 274, a declarat oficial ca zi de sărbătoare ziua de 25 decembrie, pentru a contracara avântul şi sărbătoarea creştină. Cu toate acestea, cultul lui Mithra, în anul 391, prin decret imperial, era declarat ilicit.
În Enciclopedia Catolică scrie: Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă respon-sabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie. Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate - mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit "adormirea Maicii Domnului" (Sf. Marie Mare); 02 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit "Intrarea Maicii Domnului în Biserică").
Originea cuvantului Craciun
Cuvantul "Craciun", atat de des rostit in aceste zile, are parte si astazi de controverse, atunci cand se pune in discutie originea sa. Dintre etimologiile propuse, nici una nu este sigura.
Al. Rosetti, Al. Graur, Ovid Densusianu au ajuns la concluzia ca termenul "creatio" explica etimologia cuvantului "Craciun". Potrivit autorilor mentionati, cuvantul "creatio" descopera ziua crearii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, acest termen nu poate fi acceptat, avand in vedere ca in Simbolul de credinta marturisim ca Hristos este "nascut, nu facut".
Pericolul de a cadea in arianism, a facut ca termenul "Craciun" sa fie inlocuit cu "Sarbatoarea Nascutului", pentru a arata ca Fiul lui Dumnezeu, Cel vesnic nascut din Tatal, S-a nascut ca om din Fecioara Maria.
Alti cercetatori, precum Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Nicolae Draganu, considera ca termenul "Craciun" provine din latinescul "calatio". La romani, prin calatio se intelegea convocarea poporului de catre preotii pagani, in prima zi a lunii, pentru anuntarea sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in general, caci cea mai importanta, calatio, era aceea de la 1 ianuarie.
Stim ca Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Aceasta sarbatoare era numita Epifania sau aratarea lui Dumnezeu, pentru ca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta Treime: Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh S-a coborat peste El in chip de porumbel, iar Tatal a grait din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3, 21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era cunoscut multimii". Persoanelor de curand crestinate, li se parea aceasta anuntare apropiata de sarbatoarea pagana calatio, si astfel, au denumit cu acest termen sarbatoarea nasterii lui Hristos.
O alta explicatie privind originea acestui termen, a fost propusa de profesorul Gheorghe Musu (1913-1987). El sustine ca termenul "Craciun", numea butucul care era aprins in seara si noaptea dinaintea solstitiului de iarna. Conform adeptilor religiilor naturiste, focul rezultat din arderea butucului, avea menirea sa "intareasca" soarele "amortit", sa-i dea acestuia putere sa-si continue calatoria sa. Cand Hristos, numit "Soarele dreptatii", a luat locul "vechiului soare" cinstit in religiile naturiste, a fost preluata si denumirea "Craciun".
In concluzie, ceea ce putem spune cu certitudine este ca termenul folosit de Biserica este "Nasterea Domnului", asa cum o exprima si troparul: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...". E bine sa nu uitam ca in Cazania de la Govora din 1642, si in Cazania lui Varlaam din 1643, intalnim "Sarbatoarea Nascutului". Deci, putem afirma fara retineri ca termenul "Craciun" in limba romana este un cuvant de origine populara si nu un termen oficial al Bisericii.
de Adrian Cocosila
Die Natalis Solis Invicti
Die Natalis Solis Invicti inseamna “ziua de nastere a soarelui neinvins”. Folosirea titlului de Sol Invictus a permis catorva zeitati solare sa fie venerate colectiv, incluzand Elah-Gabal, zeu sirian al soarelui; Sol, zeul imparatului roman Aurelian; si a lui Mithra, zeu al soldatilor, de origine persana. Imparatul Elagabalus ( 218-222 ) a introdus acest festival, care a ajuns la o popularitate maxima in timpul domniei lui Aurelian, care l-a promovat drept o sarbatoare la nivel de imperiu. Acest festival a fost stabilit in ziua solstitiului, deoarece in aceea zi soarele isi inversa retragerea catre sud, demonstrand astfel ca de “neinvins”. Cativa scriitori crestini timpurii au facut legatura intre renasterea soarelui si nasterea lui Iisus.
“O, ce hotarare buna a luat Providenta, ca in ziua in care Soarele se naste – Iisus sa se nasca”, a scris Sf. Ciprian (Thascius Caecilius Cyprianus ). John Chrysostom a comentat de asemenea aceasta conexiune: Ei o numesc “Ziua de nastere a Neinvinsului”. Cine e mai neinvins decat Domnul nostru?.
Cultul lui Mithra a fost raspandit in Imperiul Roman de mercenari si s-a generalizat in secolul al III-lea inainte de Christos.
Craciunul a inceput sa se raspandeasca si in Europa dupa anul 429 cand a fost declarat de imparatul Iustinian sarbatoare a Imperiului Roman.
Sarbatorile de iarna care tin doua saptamani (24 decembrie – 6 ianuarie) s-au suprapus pe Saturnalii (17 – 23 decembrie), pe sarbatoarea Mithra (25 decembrie), si pe Kaleandae Januarii (1 ianuarie).Multe din aceste sarbatori au ramas, au fost absorbite si s-au pastrat in traditiile noastre prin crestinism. In actiunea lor de propaganda si convertire, crestinismul a facut concesii vechilor credinte, deoarece le era mult prea greu sa le interzica. Ca urmare, au fost asimilate. Dupa anul 391 cand crestinismul a devenit religie de stat in Imperiul Roman, sarbatoarea zeului Mithra a devenit mai intai o sarbatoare a romanilor, apoi s-a transformat in sarbatoare crestina. Crestinii pana in secolul al IV-lea, sarbatoreau nasterea lui Hristos pe 6 ianuarie, odata cu Boboteaza.
Originea Craciunului origine controversata
Sarbatorile de iarna care tin doua saptamani (24 decembrie – 6 ianuarie) s-au suprapus pe Saturnalii (17 – 23 decembrie), pe sarbatoarea Mithra (25 decembrie), si pe Kaleandae Januarii (1 ianuarie).
Originea Craciunului – Relatarea biblica
Originea Craciunului este superb prezentata in binecunoscuta relatarea biblica a lui Luca: “In vremea aceea a iesit o porunca de la Cezar August sa se inscrie toata lumea. Inscrierea aceasta s-a facut intaia data cand era dregator in Siria Quirinius. Toti se duceau sa se inscrie, fiecare in cetatea lui. Iosif s-a suit si el din Galilea, din cetatea Nazaret, ca sa se duca in Iudea, in cetatea lui David, numita Betleem, pentru ca era din casa si semintia lui David, - sa se inscrie impreuna cu Maria, logodnica lui, care era insarcinata. Pe cand erau ei acolo, s-a implinit vremea cand trebuia sa nasca Maria. Si a nascut pe Fiul ei cel intai nascut, L-a infasat in scutece, si L-a culcat intr-o iesle, pentru ca in casa de poposire nu era loc pentru ei. In tinutul acela erau niste pastori, care stateau afara in camp, si faceau de straja noaptea imprejurul turmei lor. Si iata ca un inger al Domnului s-a infatisat inaintea lor, si slava Domnului a stralucit imprejurul lor. Ei s-au infricosat foarte tare. Dar ingerul le-a zis: ‘Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astazi in cetatea lui David, vi s-a nascut un Mantuitor, care este Hristos Domnul.’” (Luca 2:1-11)
Originea Craciunului – Traditii si Controverse
Pentru crestinii de astazi, originea Craciunului este, sau ar trebui sa fie - nasterea lui Isus Cristos, asa cum este descrisa ea in Biblie. Nimic mai mult si nimic mai putin. Totusi, cele mai multe lucruri la care suntem martori de 25 Decembrie in fiecare an, nu au absolut nimic de a face cu acea zi binecuvantata, care probabil a avut loc vara sau la inceput de toamna, cu aproximativ 2000 de ani in urma. In realitate, cele mai multe obiceiuri si traditii de Craciun, de fapt, preced nasterea lui Isus, iar multe din ele sunt de-a dreptul insealatoare in semnificatia si originea lor. Iata cateva exemple:
Data de 25 Decembrie provine probabil din “ziua de nastere” antica a zeului soarelui Mitra, o zeitate pagana a carei influente religioase s-au raspandit in Imperiul Roman in primele doua secole d.Cr. Mitra este legat de zeul soarelui semitic, Shamash, iar venerarea lui s-a raspandit din Asia pana in Europa, unde era numit Zeul Mitra Soarele Invincibil (Deus Sol Invictus Mithras). Roma era foarte cunoscuta pentru absorbirea religiilor si a ritualurilor pagane din intregul imperiu largit. Ca atare, Roma a transformat aceasta mostenire pagana in celebrarea zeului Saturn si renasterea zeului soare in timpul perioadei solstitiului de iarna. Sarbatoarea de iarna a devenit cunoscuta ca si Saturnalia si incepea in saptamana dinaintea lui 25 Decembrie. Festivalul era caracterizat de cadouri, cantece si desfrau total, iar preotii lui Saturn purtau ghirlande din crengute verzi in timpul procesiunilor din templele romane.
Variatiile acestei sarbatori pagane au inflorit in primele secole dupa nasterea lui Isus Cristos, insa probabil nu a fost pana in anul 336 d.Cr. cand Imperiul Roman a transfor-mat oficial aceasta traditie in sarbatoarea “crestina” a Craciunului.
Originea Craciunului – Ce conteaza cu adevarat?
Adevarata origine a Craciunului este plina de controversa si compromis. Un studiu rapid va descoperi un numar mare de radacini tulburatoare pe care nu am putut sa le acoperim in acest articol scurt. Pe scurt, sarbatoarea Craciunului pe care o sarbatorim noi astazi, este un indiciu al dorintei crestinismului de a absorbi obiceiurile si traditiile lumii si a uita radacinile simple in realitatea istorica a lui Isus Cristos. Craciunul ar trebui sa fie nimic mai mult decat o o amintire simpla, si totusi minunata, a inceputului smerit al lui Cristos ca si copil in aceasta lume. Nasterea Lui pur si simplu scoate in scena puterea, gloria si mantuirea care vor fi descoperite in viata, moartea si invierea Lui! Indiferent daca in 25 Decembrie, undeva la sfarsitul lui Septembrie sau in alta zi a anului, ar trebui sa folosim fiecare oportunitate de a reflecta asupra lui Isus Cristos si asupra mesajului sperantei pe care l-a adus pentru fiecare din noi.
ORIGINEA CUVÎNTULUI CRĂCIUN
de Gabriel Gheorghe
Every in the study of language, as in other studies,
depends upon the way in which one approaches
the fundamental questions
(Whitney, “The Contemporary Review”, t. 25, p. 716)
depends upon the way in which one approaches
the fundamental questions
(Whitney, “The Contemporary Review”, t. 25, p. 716)
1 Generalităţi
1.1 - Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti, istorici, etnologi etc, de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.
De la (F. Lot) o enigmă şi un miracol (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa (V. Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii.
Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea.
1.2 - Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi originile ATRIBUITE unora din aceste cuvinte sînt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale.
1.3 - Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs rîuri de cerneală, atît autohtonă, cît şi extra carpato-dunăreană.
Nu credem că este necesar să facem istoricul etimologiilor propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr. Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al. Rosetti acceptă şi încearcă să justifice părerea lui Aron Densusianu (1837-1900): de toutes les étymologies proposées, la seule à rester sur pied est creatio, indiquée par Aron Densusianu …. Et reprise par Ovid Densusianu (v. şi 7.1, p.174), eventual din acuzativul Creationem, soluţie înscrisă cert în DLRM şi, cu rezerve, în Dex.
1.4 -Un articol pe această temă, probând o rară şi regretabilă incapacitate de înţelegere, a fost publicat în cotidianul “România Liberă” din 22.XII.1990, sub titlul impropriu, (în raport de conţinut) Semnificaţia obiceiurilor de Crăciun, de Dr. Sanda Larionescu. Autoarea a realizat o performanţă puţin obişnuită: aceea de a nu spune nimic corect. Este de neînţeles de ce doctoriţa S.L. îi atribuie lui P. Caraman stabilirea etimologiei lui Crăciun din lat. creatione (?) = creaţie (sic!), pe când, se ştie, această propunere fusese făcută de A. Densusianu înainte de naşterea lui Caraman. Apoi, îşi dezinfor-mează abundent cititorii cu afirmaţii necontrolate, fanteziste, de genul: Crăciunul în sensul de creaţie (o imposibilitate fără rest, v. mai departe, n.n. G.G.) semnifică un început, un "festum incipium" (vai!) ca zi de naştere a lui Cristos şi implicit a unei noi ere, creştine, dar în acelaşi timp şi prima zi a anului.
Toate afirmaţiile de mai sus sînt false, cum vom arăta mai departe.
Sărbătoarea naşterii Domnului este un termen posterior al unui eveniment nedeterminat istoriceşte, şi nici de către Biserica creştină .
Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la naşterea lui Hristos aparţine do-brogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere accep-tată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că era noastră este cu 4-7 ani în urmă. De asemenea, se ştie că înainte de sfîrşitul secolului IV se admisese că Hristos s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5.1, p. 92). Sfîntul Epifaniu pune naşterea lui Crist la 6 ianuarie, sfîntul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai bisericii în alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p. 271, ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat, festum nu semnifică ceea ce pretinde doctoriţa S.L.
Pe de altă parte, la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.
2 Critica etimologiei din latinul creatio
2.1 - În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvîntului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea noastră, de vreo bază ştiinţifică.
2.2 - A deduce pe Crăciun din creatio(nem) înseamnă a ignora:
2.2.1 - Realitatea credinţei creştine instituţionalizate
Nu se poate sărbători crearea lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constanti-nopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale, Fiul este născut din Dumnezeu-Tatăl, iar nu făcut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul de la Niceea conţine o formulă de anatemă: Cît priveşte pe cei care spun că ar fi fost un timp în care Fiul nu era şi că înainte de a fi fost născut El n-a existat … sau că Fiul este creat… pe aceştia Biserica îi anatemizează.
Crezul sau Simbolul credinţei spune: (Cred) şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a naşterii pentru Fiul, născut mai înainte de toţi vecii, participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea lumii?
Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice legătură cu lat. creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2, p.108) (actul creator prin care Dumnezeu Atotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sînt - Romani 4/17, ap.2, p.109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica creştină neputînd institui o sărbătoare care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.
2.2.2 - Cîteva repere istorice
a. Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a fost dominată de etrusci pînă la
sfîrşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de cca. 150 km2, mai puţin de
jumatate din cea a Bucureştiului. La începutul secolului IV î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţa de 2 000 km2, inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la
291 î.e.n. Roma abia îşi extinde stăpânirea, în Peninsula Italică, asupra unui teritoriu de 54 000 km2, de aproape două ori suprafaţa Albaniei.
În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul Tragedia istorică a unei lumi (46, p.17-35), din care vom spicui numai cîteva constatări (prezente şi la mulţi alţi autori, în forme asemănătoare): faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adezi-unea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pen-tru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Nu-mai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est…. (p. 23-26)
Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.
b. Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una (8.1), în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n.: grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p.71), iranienii şi indienii (p.72): the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians (aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii) - 8.1, p. 68.
c. Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv (v. mai departe 6.3) au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786.
Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decît fundarea legendara a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.
În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie (53): Il latino, da questo punto di vista, è per i romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo indeuropeo (p. 235) (din acest punct de vedere, latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană).
Non appena l’indagine preistorica assicuri che una regione è abitata, si pone il problema, non già dei documenti linguistici, che possono tardare millenni, ma della tradizione linguistica, che ai resti preistorici si deve inevitabilmente associare.
Per la Romenia noi risaliamo per questo a oltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando, nel cuore dell’età neolitica, essa appare come uno dei territori più importanti, cosi per la archeologia pura come per la storia della civilità indeuropea (p. 236) (Îndată ce cercetarea preistorică asigură că o regiune e locuită, se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.
În ce priveşte România noi ştim că aceasta, cu peste 2 000 ani î.e.n., în plină eră neolitică, apare ca unul din teritoriile cele mai importante, atît pentru arheologia propriu-zisă ca şi pentru istoria civilizaţiei indo-europene).
Oricum, dacă vrem să cunoaştem realitatea, care explică, fără discontinuităţi şi întreruperi, evoluţia limbilor europene, trebuie să trecem de la jocul aparenţelor la adevăr, la ştiinţă.
3 - Sărbătoarea Naşterii înainte de creştinism
3.1 - Data naşterii lui Hristos (ca om), nu e precizată destul de clar (5.1, p. 90), şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului (5.1, p.92).
Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o astfel de sărbătoare.
3.2 - Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare.
a. - Naşterea Soarelui nebiruit (Sol invictus) era sărbătorită la 25 decembrie, după Calendarul Iulian data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).
b. - În antichitate, se răspîndise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe.
Fundamentele creştinismului sînt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspîndirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul, ceea ce l-a făcut pe E. Renan (v. Marc Aurèle et la fin du monde antique, 1883, p. 579) să afirme: si le Christianisme eût été arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eût été mithraiste, formulă pe care M. Eliade a preluat-o şi a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Răspîndirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia pînă în Mesopotamia, din Afirca de Nord şi Spania pînă în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile (??, G.G.) provincii romane din Dacia, Panonia, Germania (32.2, p. 318).
La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului (1, p. 42).
c. - În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu vom insista.
d. - Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer… iar izvoarele cele sfinte au ţîşnit vin tămâios în loc de apă obişnuită (1, p. 38).
În închipuirea celor dintîi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului (367-403), spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi rîurilor s-a transformat în vin. Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe sema lui Iisus, spunînd că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan (cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40). Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strîns legate de cele păgâne (1, p. 38-40).
Biserica creştină veche a pus în ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci şi botezul lui Iisus, prin care a ajuns Mântuitorul lumii. Pentru gnostici, această zi de botez era o adevarată zi a naşterii lui Iisus, deoarece, din această zi, când s-a pogorît Duhul sfînt peste dânsul şi a fost botezat de Ioan Botezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea (1, p.38).
Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.
e.- Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină să instituie sărbătoa-rea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale caror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).
În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.
4 - Creştinarea sărbătorii naşterii
\
4.1- Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).
4.2 - Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet. Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face crestin, în fapt, creştinismul se face păgân (12, p. 59). Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G.G.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte (12, p. 62).
4.3 - Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgînd la diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora creştinismul li se substituie cu încetul (v. şi 4.3, p.142).
Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea }ăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfîntul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile (v. 13, p. 46 etc.), sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfîntului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc. (v. 4.3, p.140).
A se vedea şi ref. 48 (p.7), scrisă de un preot: biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păganeşti, atît de înrădăcinate în viaţa poporului , cu haina religiunii creştine.
4.4 - Această realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi: Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre întelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate… pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti.
Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus… iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. … Aş dori să aflu dacă popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sînt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea (13, p. 64,66,68).
4.5 - La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, nu are început şi nici sfirşit, ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi, ca urmare, luau în rîs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sînt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.
În acest context era normal ca Biserica creştină să fi condamnat ca pe un păcat sărbătorirea unei zile a naşterii. Cum şi pe ce criterii să stabileşti o dată, în repere umane, şi s-o prăznuieşti când este vorba de un Dumnezeu născut mai înainte de toţi vecii. (v. şi § 2.2.1)?
4.6 - Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.
Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea răspîndi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători "păgâne", cum am arătat (v. § 4.3), să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, isvorîtă din natura umană, conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.
Că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare: Când Sf. Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le POTRIVI ÎN CAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTINILOR (subl. ns., G.G.) în aşa mod încît să facă în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a naşterii Domnului (47, p.8).
4.7 - În acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui Iisus, iar la 386 Sf. Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului (1, p. 43).
Trebuie înţeles că aceste date pot fi luate în consideraţie numai pentru puţinele teritorii de sub jurisdicţia de atunci a Bisericii, că pînă în sec. VIII această sărbătoare nu trece dincolo de zidurile templului.
Creştinarea formală a popoarelor europene s-a făcut târziu, treptat, aproximativ astfel (5.1):
francii sec. V -VI (p. 30)
britanii sec. V - VIII (p. 31-33)
germanii sec. VII - VIII (p. 281-284)
scandinavii sec. XI (p. 284-285)
sârbii, croaţii, bulgarii sec. IX (p. 285-287)
cehii şi boemii sec. IX - X (p. 294-296)
polonii sec. X (p. 296-297)
ruşii sec. X -XI (p. 297-300)
ungurii Î sec. X -XI (p. 300-302)
Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.
Într-adevar, Tertulian (sec. II) - ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor vol. I, Ed. Viitorul Românesc, 1995, p. 86 - scrie: Iară lui Hristos Dumnezeusînt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)… în care numele lui Hs., carele au venit, împărăteaşte (subl. ns.).
Petru Maior arată că foarte demult era primită între români credinţa creştinească, că nici un scriitor nu se află carele să fi însemnat începutul întoarcerii românilor către credinţa lui Hs. (ibidem) - subl. ns., iar Margaret Dampier (The orthodox church în Austro-Hungary, Londra, 1905, p.10) scrie:
Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxa a creştinismului, cu proprii lor episcopi şi prelaţi… (ap. A. Plămădeală, Romanitate…, p.180).
4.8 - Că sărbătoarea instituită în creştinism la 25 decembrie este exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele sărbătorii la primele popoare creştinate:
În latină Natalis = naştere
În italiana Natale = naştere (fare natale = a sărbători naşterea Domnului)
În portugheză Natal = naştere
În spaniolă Navidad/Natividad = naştere
În provensală Nadal = naştere
În franceză Nativité = naştere (v. Villehardouin II, p.126)
şi, recent, Nöel (din lat. natalis) proprement jour de naissance (de
Jesus)
În engleză Nativity = naşterea (Domnului)
Christmas = festival of the nativity (naşterii) of Jesus Christ
4.9 - Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare de sânge, cum mărturiseşte, în unele cazuri, chiar Istoria bisericească: Saxonii dintre Rin şi Elba rămăseseră neconvertiţi… Ei urau creştinismul tot atît cît iubeau libertatea; dar Carol cel Mare îi covîrşi cu puterea lui… în anul 782, după revolta din Verden, lângă Aller, au fost decapitaţi 4 500 de saxoni (5.2, p. 283-284).
Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism - convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană - s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.
La uciderea unui adversar, averea celui ucis trecea în proprietatea regelui, în acest fel regele devenind cel mai mare proprietar al statului respectiv.
Să ilustrăm această realitate cu un caz menţionat în Cronica pictată de la Viena, în care figurează, cu singurele ilustraţii cunoscute, şi înfrângerea lui Carol Robert, regele Ungariei, de către Banul Basarab, la Posada (1330).
În continuare prezentăm cap. XXXVII, în original (latină) şi în traducerea lui Popa-Lisseanu.
XXXVII. Sanctus rex Stephanus(40) pugnat cum Gyula duce Transiluano
Porro beatus Stephanus postquam regie celsitudinis coronam diuinitus est adeptus, famosum et lucrosum bellum gessit contra auunculum suum nomine Gyulam, qui tunc temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat. Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam ducem cum uxore et duobus filiis suis, et în Hungariam transmisit. Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a beato rege Stephano, nec ad fidem Christi conuersus, nec ab inferenda hungaris iniuria conquieuit. Uniuersum uero regnum eius latissimum et opulentissimum, monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice Erdeelw, quod irrigatur plurimis fluuiis, în quorum arenis aurum colligitur, et aurum terre illius optimum est.
În Dicţionarul maghiar-român găsim:
Gyula = Iuliu (nume de bărbat)
şi
Gyula - Fehérvar = Alba Iulia,
de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. Cronica pictată, p.146) duce (Cronica pictată, XXXVI) în Panonia, care, trecînd la catolicism, şi-a schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Pînă la convertirea lui Ştefan la catolicism ei aparţineau bisericii din Bizanţ. Despre Gyula, Giula sau Ghiula, cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, vol. I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ierotheiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonares.
De aice, se intreaba P. Maior, ibid, p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost-au români au secui, că încă atunci numai aceaste neamuri era în Ardeal.
Iar, mai sus: partea cea mai mare a lăcuitorilor în Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum pînă astăzi, au fost cea românească (ibid), subl. ns.
De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne-o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le era a se boteza în }arigrad pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului, n. ns.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere…
Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. ns. G.G.).
Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) pînă la trecerea sa la catolicism.
Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia pe care i-o face nepotul lui, Ştefan I, că nu s-ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treaca la catolicism.
Un alt caz similar, relatat tot în Cronica pictată, (p.147, note):
Nobilii din Somogy şi din Zala,
asserentes nullo modo a ritu
parentum discedere, nec
unquam fidem catholicam
recipere
s-au revoltat în contra lui Ştefan I.
În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin, Ştefan şi-a strîns armata, l-a numit generalissim pentru întreaga armata pe străinul Vencellinus, s-au bătut… iar ducele Cupan (nume românesc n. n.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru părţi pe Cupan şi le-a expus: la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopirtit a fost expus la Alba Iulia.
Ca urmare, Ştefan a hotărît ca întregul popor ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept pentru mânăstirea sfîntului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii (!) - una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată - din fructe şi din vite.
În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfînt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p.147-148).
De aceea, sfîntul rege Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure… (p.148-149), Q E D, nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.
Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu cîţiva ani în urmă Papa Paul al VI-lea, făcînd o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese.
Printre cei cărora li s-a retras brevetul de sfinţenie sînt şi:
Sf. Cristofor, patronul automobiliştilor
Sf. Gheorghe, protectorul Angliei
Sf. Ştefan, rege al Ungariei
şi alţii pe care referinţele din “dosar” nu-i mai justificau pe post de sfînt.
În atari condiţii nu putea fi vorba decît de o convertire formală, care nu atingea tradiţia statornicită de milenii. Au trebuit să treacă sute de ani pînă ce creştinismul să devină el însuşi tradiţie, să intre în mecanica existenţială a oamenilor din popor.
4.10 - În secolul XIV Europa avea doar aspectul unei lumi creştine (33, II, p. 90), creştinismul, trăit pînă atunci doar de un număr extrem de mic de inşi, îşi propune să devină religie populară. El dobîndeşte, în acest scop, un caracter mai naiv, asimilând formele mai rudimentare ale religiei poporului… pe care biserica încearcă s-o disciplineze (33, II, p. 90-91, vezi aici şi pentru alte aspecte pertinente).
4.11 - Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate.
4.12 - Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspîndirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂCIUNUL, prăznuit de români, una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.
5 -Atestari ale cuvîntului Crăciun
5.1 - Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile Naşterii analizate în capitolul anterior.
5.2 - Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase, creştine, româneşti, din secolele XVI - XVII şi chiar din sec. XVIII nu conţine cuvîntul Crăciun, în timp ce unele din acestea menţioneaza Paştele.
5.3- Mai mult, şi surprinzător, mitropolitul Antim Ivireanul scrie două consistente Cuvinte de învăţătură (în 25 a lunii dechemvrie) la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos fără să menţioneze măcar o dată numele de Crăciun ca nume al sărbătorii pe care o prăznuia.
5.4 - În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de AÈunul Naşterii Domnului Hristos (p. 274-279) şi… zioa Naşterii (p. 279-284) etc numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şi Crăciun (p. 277, 278, 279). În rest, peste tot sărbătoarea este numita zioa naşterii (p. 274, 277, 279, 280, 284, 285). Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a secolului XVIII (23), ceea ce pare a arăta că nici la această dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat de Biserica creştină din }ările Române.
5.5 - Deşi cuvîntul este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii.
În afară de acestea, în sec. XV mai întîlnim Cetatea Crăciuna, zidită în }ara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ (17).
De asemenea, ne întîmpină numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile ţării (a se vedea dicţionarele enciclopedice, geografice, indexuri de localităţi etc.).
La mijlocul sec. XVII, întîlnim Crăciun şi ca nume al sărbătorii, dar în texte laice: Ghedeon, mitropolitul Sucevei şi mai mulţi boieri semnează un act în care scriu că Măria să craiul (Gh. Racoţi, n. ns., G.G.) s-a milostivit cu săraca lor ţară şi “ne-au ajutorit şi cu bani”, împrumutaţi la nevoile ţării, 126 000 taleri, pe care se îndatoreau a-i răspunde pînă la ziua Crăciunului “care este la leat 25 decemvrie după călăndariul cel vechiu” (Iorga, Studii şi documente IV, p. 44-ş45ţ, ap. Xenopol, vol. IV, p. 225) - subl. ns.
De aici deducem că în vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.
5.6 - După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (Anonymus. caransebiensis, Pravila lui Matei Basarab şi într-un text din Crestomaţia lui Gaster) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările din D.A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca toponime sînt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.
Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte numele comun: Toponimele şi antroponimele din această categorie (cea de care vorbim, n.n. G.G.) provin printr-un transfer de sens de la cuvîntul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvîntului comun (15, p. IX).
5.7 - Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii româneşti (!) compacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspîndirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19, numai pentru atestări).
5.8 - În folclorul medical român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).
5.9 - În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează pînă în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.
Astfel de practici sînt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculi™ă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş.a.) ale caror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.
5.10 - În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:
Craciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul, Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun (20.1, 78-80) sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A intra în lemne de Crăciun (20.6, 14741-14750).
5.11 - Datorită sistemului incomplet şi defectuos de sigle, folosit de Dicţionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date ca exemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligaţi să le cităm după acesta: Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei (31, p. 867).
5.12 - Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile populare ale unor plante (22): Crăciuniţă (Begonia semperflorens), p. 29 - înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun (Begonia metallica), p. 29; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel (Begonia crassifolia), p. 30; Crăciunel (Rhipalis crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), p.147 etc.
5.13 - Din toate cele arătate în prezentul capitol rezultă că este vorba de un cuvînt străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungînd să formeze expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fie date ca nume unor plante etc.
5.14 - Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare.
Cuvîntul care numeşte această sărbătoare este de uz general numai în română. Datorită numărului mare de români trăitori în Panonia (le Bavarois Aventin, au XVI-e siècle, en utilisant des sources aujourd'hui perdues, appelait, à plusieurs reprises, le pays des Hongrois d’avant 900, la Dacie, très exactement la Dacie en-deçà et la Dacie au-delà de la Tisza, 55. p. 120), atestaţi ca Daci în istoriografia latină antică, maghiarizaţi prin limbă în ultimele secole, numeroase cuvinte ale limbii române, printre care şi Crăciun, au pătruns în maghiară. Dicţionarul etimologico-istoric al limbii maghiare (DEILM) - 19 - scrie că sursa lui Karácsony ar fi limbile slave.
O astfel de informaţie putea fi preluată din zadarnicul Dictionnaire d'étymologie daco-romane al lui Cihac, care arată că românescul Crăciun ar fi de origine slavă, o aberaţie.
Este drept că aberaţia lui Cihac are ca sursă o altă aberaţie, a lui Miklosich (24) care "găseşte" pe Crăciun în limbile slave, unde de fapt nu există, şi nu-l menţionează în română, unde este de uz general şi unde îi este şi originea.
Ori de unde ar fi preluat lingviştii maghiari această informaţie, ea reprezintă o eroare.
Conform dicţionarelor corespunzătoare pentru sărbătoarea Naşterii Domnului găsim echivalentele slave:
1 rusă roûdestvo 6 slovenă boûiº
2 ucraineană rizdvò 7 macedoneană boûik, roûdestvo
3 cehă vánoce 8 bulgară roûdenie
4 sîrbo-croată boûiº 9 slovacă vianoce
5 polonă boûyc
Cum se vede, Karácsony nu aduce nici de departe cu vreunul din aceste cuvinte, astfel că invocarea lor ca sursă posibilă pentru Karácsony nu se susţine.
Din moment ce Crăciun nu se găseşte decît în română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862-1865, n-a cunoscut realitatea, după aproape 140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încît rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.
Însuşi Béla Bartók scrie: Das rumänische Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der Nachbar völker (Materialul /muzical/ românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decît al tuturor popoarelor vecine), 56, p. VI.
Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată că acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă (57, p. 39).
În altă lucrate, B. Bartók găseşte că cele mai multe din cântecele populare româneşti sînt de origine foarte veche şi aceasta pare a fi caracteristica producţiunii muzicale a poporului român din Bihor. Cântecele executate la vioară sînt foarte răspîndite şi mai în toate satele se cântă de către ţăranii români şi nicidecum de lăutari ţigani (58).
Oricum s-ar explica această poziţie a filologilor maghiari, ea rămâne descoperită logic chiar din premize: să iei ceva de unde nu există ...
5.15 - Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin pînă de curând.
Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite, întîlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină (v. şi Friedrich Hayer: Românii sînt poporul din Europa care s-a născut creştin), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.
În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină.
Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:
Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul lui Dumnezeu (!?) - v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la na—terea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.
Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul (31, p. 866), o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.
Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului (31, p. 866).
Sînt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara română, dar ne oprim aici.
Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu toporul!) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă populară insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.
Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în acest spaţiu.
Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii motivului: Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun, în sec. XVIII, şi are o funcţie accesorie (43, ap.10, p. 30; v. şi 11, p. 113-114).
Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvîntul Crăciun avea o răspîndire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.
Cine este acea divinitate?
6 - Moş Crăciun
6.1 - Pentru cei care s-au ocupat de studiul trecutului îndepărtat al Europei, lucrurile sînt clare, pentru că dovezile şi argumentele converg: Spaţiul Carpatic constituie zona din care s-au produs roirile de populaţii în perioada neolitică, spre est, spre sud, spre nord, spre vest. Astăzi este cu desăvîrşire limpede că, la date determinate cu aproximaţie, grupuri de oameni au fost nevoite să părăsească Spaţiul matcă, în principal din lipsă de hrană pentru populaţia în creştere explozivă, şi au populat în sute de ani: Europa, India, Iranul etc., purtând cu ele limba, tradiţiile, obiceiurile din Spaţiul matcă.
6.2 - Există pentru această realitate zeci de argumente de neclintit, dar nu infăţişarea acestora este obiectul prezentei lucrări.
Din cercetarile pertinente, publicate pe mai multe pagini de Universitatea din Cambridge (v. ref. 8.1) am citat o frază la 2.2.2.b.
6.3 - În această strălucită civilizaţie carpatică, Strabon (58 î.e.n.-21(25) e.n.) menţionează existenţa muntelui Cogaionon (29.2, p.163), de unde modernii (vezi dicţionarele enciclopedice) au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută, Dacia Felix, în limbajul romanilor, ţara minunată a hyperboreilor (ap. 25, p. 290), un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decît oricare alţi muritori, trăind asemeni cu zeii (Î 30, p. 62).
Privitor la acest spaţiu să ne mai fie îngăduit să cităm un paragraf pe care nu l-am găsit niciodată menţionat în România, deşi ne priveşte direct:
Cette civilisation, assurément jeune et puissante, a imprégné l’Europe, puisqu’on y rencontre encore de nos jours à l’état de survivance et parfois même dans leur forme originelle, certains de ses caractères fondamentaux, et c’est là, du reste, une des raisons les plus serieuses invoquées en faveur de la parenté des diverses nations européennes. Toutes en effet semblent avoir conservé, à travers les transformations nécessitées par les hasards de la vie et les milieux traversés, le souvenir de la région où dormaient les ancêtres, «les pères», région heureuse, tiède et superbe, dont le fabuleux âge d’or qu’on perçoit aux sources mêmes des traditions nationales n’est que l’incessant rappel (28, p.172).
Les Aryas ont peuplé l’Europe, par des migrations éloignées dans l’espace et le temps (28, p.173).
Le roumain ou Dace moderne est le vrai celte de l’Europe orientale (28, p.188).
6.4 - Pentru a nu dezvolta această parte, vom spune direct că Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn senex, Saturn cel bătrân (v. 25, p. 308). A se vedea Macrobius (sec. V), Saturnalii, CI, VII, 24: Tot saeculis Saturnalia praecedunt romanae urbis aetatem (Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei), de unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spaţiu. În inscripţii latine găsim: D (ominus) S (anctus) S (aturnus) - 42, p. 238.
Mnaseas (sec. III î.e.n.), Diogene Laertios (sec. III e.n.) şi Hesychius il numesc pe Zalmoxe Saturn (Cronos) - 25, p. 292. La unii autori antici Saturn este numit şi Deus Daciae, supranumit şi Omul (ibid.), de unde identificarea lui Saturn (Cronos, Zalmoxe) cu Moş Crăciun, care aduce daruri, ca în epoca de aur, când Saturn oferea oamenilor un trai uşor, fericit, fără griji, ca şi darurile la care ne vom referi mai departe, de unde îi vine şi numele, care l-au făcut celebru.
În viziunea populară, cea mai evidentă notă este străvechimea lui Moş Crăciun, exprimată prin adjectivul bătrân, uneori şi sfînt: Şezi Crăciun sfînt bătrân şi ridică pe Sion; Crăciun cel bătrân, E ziua lui Crăciun, lui Moş Crăciun cel bătrân (31, p. 866).
Trebuie observat că înainte de placarea adaosului creştin, în ziua de Crăciun nu se serbează nici o naştere, Moş Crăciun fiind atît de bătrân că nu se ştie când s-a născut!!, fiind deja bătrân la naşterea lui Hristos.
6.5 - Pentru argumentarea acestei idei, cu numeroase mărturii ale scriitorilor antici, a se vedea excelentul eseu Terra mirabilis scris de învăţatul Anton Dumitriu (25, p. 280-315, 26, p.17-49), sau în volumul Eseuri (1986) al aceluiaşi autor.
Ar fi trebuit să cităm prea mult, fie din această operă, fie din autorii antici folosiţi de Anton Dumitriu. De aceea, pentru economie de spaţiu îl îndreptăm pe cititor la Terra mirabilis, eseu probant şi convingător.
6.6 - În Terra mirabilis se arată că în Spaţiul Carpatic, doctrina arhaică hesychia (= linişte, repaos), o tehnică similară cu Yoga, dar mai dezvoltată şi mai profundă, a continuat să fie practicată în Dacia şi după cucerirea unei mici părţi din Dacia de către romani.
Acest trai isychastic, generalizat în spaţiul vedismului carpatic, i-a făcut pe unii intelectuali, neînţelegători sau direct obtuzi, să declare poporul român fatalist.
Cît este de falsă această opinie rezultă şi din aceea că poporul român, care a dat Europei limba, agricultura şi alte elemente fundamentale de existenţă şi civilizaţie, a reuşit să subziste, să existe circa 7 000 de ani la răspântia răutăţilor, unde atîtea imperii s-au constituit şi s-au destr•mat, în timp ce pietrele au rămas.
Gigantul Aristotel spunea că fericirea se măsoară cu timpul liber, cu cantitatea de viaţă la dispoziţia insului.
În afară de pitagorei şi, eventual, cîteva şcoli similare, nicăieri ca în acest spaţiu binecuvîntat de Dumnezeu oamenii n-au dus un trai liniştit, de tip isychastic, cu maximum de viaţă la vrerea lor.
6.7 - Pentru un isychast, viziunea occidentală, care transformă omul în maşină, deposedându-l de umanitate, cea mai importantă caracteristică a speciei, apare ca rudimentară şi ridicolă.
Cititorul ar putea să se edifice asupra acestei realităţi parcurgînd cărţile unor René Guénon (Orient şi occident, care vede criza lumii occidentale în lipsa de tradiţii şi de adevăruri revelate, pe care R. Guénon le caută în Orient), Hermann von Keyserling (care recomandă un nou ideal de înţelepciune, rezultat din observarea gândirii orientale), Oswald Spengler (care consideră că răsturnarea valorilor este cauza principală a crizei culturii occidentale). În perioadele de creştere ale unei culturi, normele de viaţă şi cultul valorilor sînt trăite instinctiv, firesc, în timp ce în perioadele de decadenţă, de apus ale unei culturi se recurge la teoretizări, la speculaţii abstracte asupra valorilor, deoarece acestea nu mai există în mod real etc.
Este deajuns ca cineva să se aplece asupra culturii occidentale, în evident declin, şi asupra celei orientale, care mai găseşte resurse în tradiţii, în valori morale autentice, organice, şi-şi va da seama câtă dreptate au şi R. Guénon şi O. Spengler şi alţii.
Activitatea occidentului, căruia îi e total străină hesychasma, este guvernată de o logică morbidă: pentru toate actele sale, unele absurde, occidentalii caută premize care să le justifice. Dar astfel de acte sînt oarbe (46, p.15).
7 - Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur
7.1 - Asocierile mentale ale omului din zorii societăţii umane erau simple, directe, uşor de reţinut prin transmisia orală, scrisul neexistând sau nefiind de uz curent.
Sărbătoarea crăcilor de aur se regăseste în multe zone din Europa, dar numai în spaţiul de formare a popoarelor europene şi-a păstrat numele său primitiv (v. § 6.3).
Ce crăci au putut determina stabilirea uneia din cele mai vechi, mai importante, mai pitoreşti, mai bogate în obiceiuri populare sărbători ale anului?
Este vorba de crăcile sacre, având puteri magice, strict necesare vieţii oamenilor şi animalelor, aşa-numitele crăci de aur cunoscute în etnografie sub titulatura generica creanga de aur (v. şi 4.2, 4.4, 4.5 passim).
7.2 - Crăcile sau creanga de aur, pe numele său vîscul, este un arbust, permanent verde-verde gălbui, care creşte ca parazit pe diverşi arbori: stejar, fag, brad alb, mesteacăn, tei, măr, păr etc.
7.3 - Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare.
La Vergiliu (70-19 î.e.n.), vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul (42, p. 510), are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern (Eneida, CVI, v.175-211-898), fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase (v. şi 4.5, p.165-166, 172).
Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), în Naturalis Historia (CXVI) scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului (4.5, p.169, 170) - deoarece, crede Frazer, Crăciunul nu este decît o veche celebrare păgână a solstiţiului de iarnă - după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb (v. şi 34, p.12; 35; 37, p.10; 40, p. 70, 41, p. 23 etc.).
Druizii credeau că nimic nu este mai sacru decît vîscul şi stejarul pe care acesta creşte (4.2, p. 56).
Este vorba de un ritual, destinat unei anumite zile, în vederea obţinerii unui panaceu, moştenit din strămoşi, ţinut cu religiozitatea cuvenită în spaţiul românesc.
7.4 - La Români, în spaţiul de formare a umanităţii istorice, sărbătoarea crăcilor de aur este prăznuită cu aceeaşi grijă şi cu acelaşi fast, chiar dacă semnificaţiile primordiale, multimilenare, s-au diluat ori s-au pierdut.
Iat• cum vede un francez atmosfera zilelor de Crăciun în România, la sfîrşitul secolului trecut:
Les jours fériés par excellance sont le 25, le 26 et le 27 (décembre). Ces trois jours durant, plus personne ne travaille, ne vend, ni n’achète.
…………………………….
Les boulangeries sont fermées, les usines chôment, pas un journal ne parait. Le pape pourrait mourir, le czar être écartelé, Padelewski s’évader, Ischia crouler sous terre, que le grand public n’en saurait rien… les facteurs aussi ont congé. Il n’est pas d’employé, de commis, de domestique, femme ou homme, qui ne s’arrange avoir vacances ces jours-là, se faire congédier s’il le faut, jour de férie et liesse générales - réminiscences lointaines des Bacchanales, de ce retour annuel à l’âge d’or du bon Saturn, que fêtaient les Romains et durant lequel esclaves et maîtres voulaient se sentir, l’espace d’un matin, égaux devant la joie.
Assurément, ce n’est plus au cri d’Io Saturnalia que s’ouvrent les rejouissances d’à présent, mais c’est tout comme; car les Roumains ont aussi leur appel à la fête, Au gui l’an neuf (49, p. 5).
În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc (cracă de aur) pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou.
S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că craca de aur aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou (v. şi 21, p. 245, 40, p. 70, 47, passim etc.). Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa (v. şi 47, passim) s-au mai păstrat ici-colo unele relicte: Dacă nu e vîsc, nu e nici noroc, spun ţăranii din }ara Galilor, de exemplu (4.5, p. 86).
O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu Sorcova, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu creanga de aur (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi, cum reţine, în exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificaţia şi imaginea reală a obiceiului.
De unde hârtie şi flori artificiale cu milenii în urma? Urarea copilului cu sorcova (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul (v. şi 41, p.23).
7.5 - Cum era de aşteptat, credinţele referitoare la virtuţile crăcii de aur se regăsesc în toată Europa, populată par des migrations éloignées dans l’espace et dans le temps (v. § 6.3) din habitatul de formare a popoarelor şi limbilor europene.
7.6 - Sir George James Frazer, autorul Crengii de aur, o semi-istorie a răspîndirii mitologiei vîscului, în 13 volume, (v. ref. 4.1-4.5, un rezumat al operei) şi-a construit cu craca de aur un propriu nimb mitologic, nejustificat. În fond, Frazer este un simplu compilator al unor informaţii fixate în biblioteci, rămas la nivel descriptiv, cu o sistematizare defectuoasă, cu repetări numeroase şi supărătoare. În ce priveşte interpretările sale, calificativul mărginit dat de Vasile Lovinescu ni se pare îndreptăţit: Şi ca să nu lipsească profanarea nici aici, Creanga de aur serveşte de emblemă celei mai importante părţi a operei lui J.G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de primenire a naturii (41, p.15-16).
Fiind un ins de bibliotecă, Frazer s-a îndeletnicit cu excerpte din scrierile altora, fără să vadă mai departe. Opera sa ignoră tot ce nu era scris în limbile occidentale. De aceea, spaţiul românesc, straveche vatră etnică şi folclorică, din care provin cel mai multe din relictele pe care le însăilează Frazer în volumele sale, nu apare în ele decît cu referire la saşii şi ţiganii din Transilvania şi cu totul întâmplător şi la românii din Transilvania (f. rar), exclusiv pe baza scrierilor unor autori germani.
De aceea opera sa lasă impresia de improvizaţie, de bazar cu de toate şi de peste tot, în care ideea cărţii, dincolo de colecţia de relicte, nu se vede. În compendium cel puţin, regretabil pentru o opera care se vrea ştiinţifică, nu se fac trimiteri la sursele care au furnizat materia operei sale.
Cu toate defectele majore ale acesteia, nedispunînd de sursele folosite de Frazer, am fost nevoiţi să recurgem la lucrarea sa pentru a stabili, măcar parţial, unele din atributele care au făcut faima crăcii de aur.
7.7 - Informaţiile disponibile în credinţele populare din diverse timpuri şi locuri atestă că frunzelor tinere şi ramurilor de vîsc (crăcilor de aur) li se atribuiau puterile prezentate în continuare:
a. deschiderea porţilor infernului şi asigurarea ieşirii, viu şi nevătămat, din împărăţia subpământeană(42, C. VI)
b. leac pentru toate - numele vîscului în celta modernă din Bretania, }ara Galilor, Irlanda şi Scoţia (4.5, p. 83) sau remediu universal (4.5, p. 78, 83), bun la toate, panaceu pentru toate relele (4.5, p. 80)
c. remediu pentru toate bolile copiilor (4.5, p. 82); se agaţă la gîtul copiilor pentru a-i feri de rele (4.5, p. 83); se pune în leagănul pruncilor pentru a-i apăra de vraja zînelor, ca să nu-i transforme în elfi (4.5, p.164)
d. vindecă (toate) rănile şi ulceraţiile (4.5, p. 78, 83, 172)
e. leac contra epilepsiei (4.5, p. 78, 83, 84; 21, p. 251)
f. antidot împotriva otrăvurilor (4.5, p. 78, 83)
g. leac pentru multe suferinţe (4.5, p. 79); fereşte oamenii şi animalele de rele (4.5, p. 86)
h. stimulator (4.5, p. 79), leac contra sterilităţii, ajută femeile să aibă copii, fecundează animalele sterpe (4.5, p. 78, 79, 80).
O legătură de vîsc dată primei vaci care a fătat după anul nou asigură o producţie sporită de lapte (4.5, p. 85).
i. asigură rod bogat grădinilor (4.5, p. 80), grăbeşte creşterea recoltei şi o fereşte de neghină şi de paraziţi (4.5, p. 86, 91)
j. o cracă de vîsc pe prag alungă visele rele (4.5, p. 85), o cracă sub pernă aduce vise prevestitoare (4.5, p. 86, 171), iar o floare sub pernă îl arată în vis pe cel care o va cere de nevastă pe fată (4.5, p.171)
k. vîscul stinge focul (4.5, p. 79, 84), apară contra trăznetului şi fulgerului (4.5, p. 85); o cracă de vîsc atârnată de tavanul odăilor protejeaza împotriva relelor în general şi a incendiului în special (4.5, p. 84, 85, 163).
l. oferă protecţie eficace împotriva vrăjitoriei şi a magiei (4.5, p. 85, 89, 167, 173)
m. asigură succes la vînătoare (4.5, p. 83)
n. deschide toate broaştele (4.5, p. 85)
o. se poartă ca talisman la război (4.5, p. 80)
p. descoperă comorile îngropate (4.5, p.167-172)
q. vîscul este considerat nemuritor (4.5, p. 94), viaţa stejarului fiind în vîsc (4.5, p.162); vîscul sacru este căzut din cer, iar tot ce creşte pe stejar este trimis din cer (4.5, p. 81, 177).
Această simplă enumerare de virtuţi mitice dă dimensiunea importanţei vîscului, a crăcilor de aur şi justifică organizarea unei mari sărbători în cinstea acestei plante-zeitate bună pentru oamenii din aurora istoriei, planta care le asigura soluţii salutare pentru grijile, durerile şi nevoile lor. Această sărbătoare a fost dedicată moşilor aducători de leacuri salvatoare.
Iată şi o referinţă recentă: En Occitanie - surtout en Rouergue - comme dans une grande partie de la Roumanie, on croit encore que le gui (vîscul) apporte le bonheur à la maison dans laquelle il se trouve (Mitu Grossu, Occitan et roumain, p. XV).
7.8 - Pe lângă virtuţile, mai mult sau mai puţin, mitice, reţinute de Frazer, medicina populară românească folosea şi, pe alocuri, foloseşte încă (21, p. 251):
a. ceai din frunze de vîsc de pe păr contra astmului;
b. frunzele şi fructele pentru băi contra durerilor reumatice;
c. ceai din frunze, în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară, dar şi contra crampelor şi contra epilepsiei;
d. ceaiul din vîsc, pir şi flori de păducel, luat de trei ori pe zi, cîte o linguriţă înainte de masă, este recomandat contra hipertensiunii;
e. un extract, realizat cu rachiu, se lua ca fortifiant;
f. ramurile de vîsc de stejar se fierbeau, iar decoctul se bea, pe nemâncate, contra vătămăturilor;
g. vîrfurile crăcilor se uscau, se pisau, se amestecau cu sare şi se dădeau în mâncare mieilor care aveau viermi în nas;
h. Se mai folosea:
- în boli femeieşti;
- în boli asmatiforme, în epilepsie şi ca hipotensiv;
- în hrana animalelor, ca să se îngraşe;
Cu vîsc colorează podgorenii ţuica în galben.
Şi în medicina modernă i se recunosc vîscului numeroase virtuţi terapeutice. Astfel, în boli interne este considerat: hipotensiv puternic, cardiotonic, antimitotic (cu acţiune antitumorală, utilizat în anumite forme de cancer), coborîtor al ritmului cardiac, antispasmodic etc. De aceea este utilizat în: ateroscleroză, afecţiuni cardiace, hipertensiune arterială, tulburări renale cauzate de hipertensiune, tumori, inclusiv de natură canceroasă, tahicardie, tuse convulsivă, astm, sughiţuri persistente (45, p.192, 193).
Pentru alte întrebuinţări în medicina naturistă, a se vedea şi referinţele: 38, p. 334-336, 39, p. 47, 44 şi 96 etc.
După cum se vede, unele utilizări ale vîscului în medicina populară şi în etnobotanica românească nu sînt cunoscute de Frazer.
Biochimia contemporană a stabilit că vîscul conţine ca principii active: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozizi, polipeptide (viscotoxina).
Acţiuni farmacologice: hipotensor accentuat, vasodilatator coronarian şi periferic, antispasmodic.
Recomandări majore: hipertensiune.
Alte recomandări: ateroscleroză şi tulburări circulatorii, crize de astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente, migrene (legate de creşterea tensiunii).
Ecologie, răspîndire: Vîscul creşte, ca semiparazit, pe aproape toate speciile de foioase, mai rar pe conifere, putînd apărea şi pe arbori fructiferi (cireş, prun, măr, păr). În România este răspîndit în toată ţara, mai ales în Transilvania (toate judeţele, dar în special Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov, Mureş) ceea ce explică răspîndirea cunoştinţelor şi utilizărilor sale în Europa postneolitică, Transilvania şi zonele pericarpatice constituind în neolitic Officina gentium.
Datele de biochimie, farmacologie, ecologie de mai sus din Ghidul plantelor medicinale uzuale, v. ref. 52, p. 38.
Spre deosebire de vîscul de stejar, venerat la celţi ş.a., care are frunze căzătoare, vîscul medicinal folosit în Spaţiul Carpatic este verde şi peste iarnă.
În Spaţiul primordial al Europei, cel Carpatic, pe ambii versanţi ai lanţului Carpatic, se găseau numeroase mânăstiri în care vieţuiau, după principiile dreptăţii, sihaştri-isihaşti carpatici care aveau unele cunoştinte de fitoterapie. Într-o ţară acoperită în proporţie de cca 79% de păduri (Pădurile României, p.163), cu sate rare, ierni grele şi lungi, iarna mai ales, datorită lipsei fructelor şi legumelor verzi, lipsa de vitamine era acută, iar în absenţa din alimentaţie a vitaminei C, oamenii acelor timpuri se îmbolnăveau de scorbut. În aceste situaţii, isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită, înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C.
Un astfel de călugăr, purtând în spinare desaga doldora cu crăci sacre, era numit de săteni Moşul cu crăci sau Moş Crăciun.
Din cele prezentate în acest studiu, rezultă că sărbătoarea Crăciunului, a Crăcilor sacre, vindecătoare, a fost instituită, demult, în preistorie, ca reflex al unui aspect existenţial vital. Nu se găseşte nici o legătură cu vreo naştere.
Astfel de legături, dar artificiale, apar târziu, pe ţărmurile Mediteranei, unde inexistenţa de ierni aspre făcuse ca sensul originar al sărbătorii să cadă în uitare, datorită schimbării condiţiilor de mediu.
B I B L I O G R A F I E
1 CASELLI, D. Crăciunul la diferite popoare, Bucureşti, Institutul de Arte grafice şi editură Minerva, 1915, 118 p.
2 BRAIA, Ion (Preot Prof. Dr.) Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, 400 p.
3 SOZOMEN, Istoria bisericească, Bucureşti, Tipo-litografia cărţilor bisericeşti, 1897, 384 p.
4 Frazer, George James. Creanga de aur, Ed. Minerva, 1980.
4.1 vol. I, 284 p.
4.2 vol. II, 334 p.
4.3 vol. III, 352 p.
4.4 vol. IV, 318 p.
4.5 vol. V, 318 p.
5 POPOVICI Euseviu. Istoria bisericească universală (traducere din limba germană), Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1925.
5.1 vol. I, 458 p.
5.2 vol. II, 438 p.
6 ROSETTI, A. La linguistique balkanique ..., Bucureşti, Ed. Univers, 1985, 484 p.
7 DENSUŞIANU, Ovid. Istoria limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1961.
7.1 vol. I, 320 p.
7.2 vol. II, 456 p.
8 RAPSON, E.J. (edited by). The Cambridge history of India, volume I Ancient India, Cambridge, At the University Press, 1922, 8 vol. 8.1: vol. I, 822 p.
9 GHEORGHE, G. Elemente arhaice în spiritualitatea populară românească, în "Revista de Etnografie şi Folclor" nr. 1/1988, p. 47-62. etc.
10 MUŞU, GH. Din mitologia tracilor, cap. Vestigii ale cultului solar: Crăciunul, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1982, 194 p.
11 PAMFILE, T. Sărbătorile la români. Crăciunul, Bucureşti, 1914.
12 BAYET, Albert. Istoria Franţei (traducere din franceză), Bucureşti, Ed. Forum, f.a.
13 SADOVEANU, Mihail. Creanga de aur. The Golden Bough; ediţie bilingvă româno-engleză, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, 398 p.
14 MIHĂILĂ, G. Dicţionar al limbii române vechi (sfîrşitul sec. X, începutul sec. XVI), Bucureşti EER, 1974, 348 p.
15 BOLOCAN, Gh. et al. Dicţionarul elementelor româneşti din documente slavo-române, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, 370 p.
16 GETICUS. La Dacie hyperboréenne, Puiseaux, Ed. Pardes, 1987, 134 p.
17 x x x Atlas pentru istoria României, Bucureşti, E.D.P., 1983.
18 CANDREA, I. Aurel. Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, 478 p.
19 x x x A magyar nyelv történeti - etimológiai szótára, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1970, vol. II.
20 ZANNE, A. Iuliu. Proverbele Românilor, Bucureşti, Editura Librăriei SOCEC & Comp., 1895 - 1912, 10 vol.
20.1 vol. I, 1895, LXII+768 p.
20.6 vol. VI, 1901, XXV+776 p.
21 BUTURĂ, Valer. Enciclopedie de etnobotanică românească, Bucureşti, E.S.E., 1979, 282 p.
22 BORZA, Al. Dicţionar etnobotanic, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968, 320 p.
23 SIMONESCU, Dan (studiu şi texte de ...) Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1726, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1939, 334 p.
24 MIKLOSICH, Fr. Lexicon Palaeoslovenico-Graeco-Latinum, Vindobonae, Guilelmus Braumueller, 1862 - 1865, 1 171 p.
25 DUMITRIU, Anton. Cartea întâlnirilor admirabile, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, 318 p. Cap. Terra mirabilis sau Întâlnirea cu pământul natal, p. 280-315.
26 DUMITRIU, Anton. Retrospective, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1991, 248 p.
27 PAPAHAGI, Tache. Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, Ed. Acadmiei, 1963, circa 1 300 p.
28 LAUMONIER, Jean. La nationalité française. Les hommes, Paris, Chamuel Editeur, 1892, 382 p.
29 STRABON. Geografia, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică:
29.1 vol. I, f.a., 736 p.
29.2 vol. II, 1974 868 p.
29.3 vol. III, 1983, 782 p.
30 HESIOD. Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, 112 p.
31 x x x Dicţionarul Acadmiei Române Tomul I, partea II, lit. C, Bucureşti, Tipografia ziarului Universul, 1940.
32 ELIADE, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, ESE, 1986, vol. II, 526 p.
33 DUBY, Georges. Arta şi societatea 980 - 1420 (traducere din limba franceză), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, 2 vol.
34 SHARKEY, John. Mystères celtes, une religion de l'insaisissable, (Traduit de l'anglais) Editions du Seuil, 1975, 96 p.
35 CANDREA, I.A., ADAMESCU, Gh. Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Cartea Românească, Bucureşti, 1931, 1 950 p.
36 VULCĂNESCU, Romulus. Mitologie română, Editura Acadmiei, 1985, 712 p.
37 ROSIER, W. Histoire illustrée de la Suisse, Genève, Librairie Payot, 1926, 224 p.
38 POPESCU, Marin (Marius). Galenoterapia (Vindecarea bolilor prin "ierburi"), Bucureşti, 1943, 365 p.
39 DECAUX, François. La médecine par les plantes, Paris, Editions Duchartre, f.a., 95 p.
40 OPRIŞ, Tudor. Bios, Bucureşti, Ed. Albatros, 1987, vol. II, 366 p.
41 LOVINESCU, Vasile. Creangă şi creanga de aur, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1989, 408 p.
42 VIRGILIUS, Publius Maro, Oeuvres, Paris, Librairie Hachette, 1919, 902 p.
43 BĂRBULESCU, C. Analiza istorică a basmului românesc "Fata cu mâinile tăiate" (Ath. 806), în “Revista de Etnografie şi Folclor”, Bucureşti, 1966, p. 27 - 40.
44 P#RVU, Constantin et al. Călăuză în lumea plantelor şi animalelor, Bucureşti, Ed. Ceres, 1985.
45 ALEXANDRU PEIULESCU, Maria şi POPESCU, Horia. Plante medicinale în terapia modernă, Bucureşti, Ed. Ceres, 1978, 305 p.
46 DUMITRIU, Anton. Orient şi Occident, Bucureşti, 1943, 202 p.
47 BITARD Adolphe. Sărbătoarea Crăciunului la diferite popoare (Traducere din limba franceză de A.I. Theodor), Buzău, Librăria şi Tipografia I. Călinescu, 1922, 33 p.
48 A.C. (Pr.). Din datinele noastre strămoşeşti şi creştineşti, la Crăciun şi Anul Nou, Brăila, Tipografia Românească, 1925, 22 p.
49 BACHELIN, Leo. Chansons de Noël en Roumanie. În volumul Noël en pays neuchatelois et sur terres etrangères, Noël 1891, Neuchatel, Attinger Frères Editeurs, 1891, 12 p.
50 MÜLLER, Eugen. Le jour et les étrennes, histoire des fêtes et coutumes de la nouvelle année chez tous les peuples, dans tous les temps. Ouvrage illustré de 200 gravures d'après les documents autenthiques anciens et modernes, Paris, Maurice Dreyfous Editeur, 540 p. + 1 pl.
51 BACHELIN, Leo. Noël en Roumanie. Esquisse folkloriste (extras), Neuchatel, 1895, 39 p.
52 CRĂCIUN, Florentin, ALEXAN Mircea şi ALEXAN Carmen. Ghidul plantelor medicinale uzuale, Bucureşti, Recoop 1988, 240 p.
53 DEVOTO, Giacomo. Storia della lingua Romena e storia linguistica della Romenia (din volumul "Origini indeuropee"), ap. Omagiu lui Iorgu Iordan, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 235 - 240.
54 HASDEU, B.P. Sic Cogito, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1991, 256 p.
55 KÖPECZI, Bela (Ed.) Histoire de la Transylvanie, Budapesta, Akademiai Kiado, 1992, 743 p.
56 BARTÓK, Béla. Melodien der rumänischen Colinde (Weinachtslieder), 484 Melodien mit einem einleitenden Ansatz, Viena, 1935.
57 ALEXANDRU, Tiberiu. Béla Bartók despre folclorul românesc, Bucureşti, 1958.
58 BARTÓK, Béla. Cântece poporale româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria), Bucureşti, 1913.
